Umbra lui Tito la Skopje

Ion trecuse deja de peronul cu oameni, mergând în direcția opusă ieșirii către țară, către București, și pășea printre liniile care se adunau din ce în ce mai multe, privind spre trenul ce se zărea mai în spate, așa cum îi spusese tatăl lui că trebuie să fie, acolo unde bălăriile se simțeau în largul lor și doar câteva locomotive mai vechi înveseleau atmosfera tristă a fiarelor aruncate pe lângă gardul ce despărțea această lume de agitația orașului. Parcă și culorile se cufundaseră în mizeria din jur, pe care Ion ar fi numit-o un maidan dacă n-ar fi avut pretenția de a fi tot gară.

Așa, de mai departe, trenul arăta ca orice tren, avea vagoane colorate normal, nici mai murdare, nici mai curate, nici mai vechi, nici mai noi, parcă mai plictisite, dar atâta tot. Trenul avea locomotiva pusă către ieșirea spre graniță, ceea ce nu era bine, căci nu prevestea absolut nimic bun și nici nu era prea mult de văzut, căci tatăl lui îl aștepta la capătul trenului, acolo până unde-avea voie Ion s-ajungă și până unde putea tatăl lui să se-ntoarcă.

Nu se mai văzuseră de câteva zile și, uite, cine știe când se vor mai vedea, gândi Ion, în timp ce încerca să se poarte normal, ca și cum s-ar fi văzut prin bucătărie, la un ceai negru, ca de obicei și, tot ca de obicei, nu se salutară nicicum, nici cu vreun pupat, nici cu vreun strâns în brațe, erau bărbați, așa spunea tatăl lui mereu!

– Ești cam schimbat, îi spuse tatăl lui, de parcă cine știe ce s-o fi-ntâmplat, și, chiar dacă era schimbat, nu despre asta era vorba acum, e totul bine acasă?, și, când spuse ”acasă” un val de tristețe nemărginită trecu prin ochii lui.

Ei, asta nu-i plăcea lui Ion, nu-i plăceau situațiile astea care puteau așa de ușor să degenereze în niște chestii de-alea atât de lacrimogene, nedemne de un bărbat, așa cum vedea el lucrurile, deși se știa că-l apuca plânsul la cine știe ce secvențe din filme, așa că, mai ușor… Cum semăna atât de bine cu tatăl lui, nu cu mama, că d-aia nici avea ochii ei verzi, probabil, Ion știu că momentul va trece imediat și chiar așa se întâmplă, că tatăl lui duse mâna la buzunarul de la piept și scoase de-acolo ceea ce Ion cam bănuia că trebuie să fie, acum, după ce-l bătuse la cap Profesorul. Era într-adevăr o cheie, ba chiar una care semăna mult cu prima, doar că avea o altă nuanță.

– Cred că bănuiești ce este, spuse tatăl lui în timp ce-i întindea cheia, e cea pe care vecinul de vizavi mi-a adus-o de la Auschwitz, și Ion dădu din cap că înțelege, deși n-avea habar de așa ceva și nici nu pricepea de ce-ar fi de-acolo și de ce-ar fi contat așa de mult acest lucru, poate ca valoare sentimentală, dar acum nu era timp de îndoieli.

Ca să nu se vadă cât de emoționat ar putea fi, Ion se chinui vreun minut să ia cheia, s-o pună alături de cealaltă ce-i atârna la gât deja, dar, oricât s-ar fi chinuit, tot reuși s-o pună, așa că se uită din nou la tatăl lui, care, la rândul său, părea că e preocupat de cineva care făcea semne să se adune toți acre mai stăteau și fumau pe lângă gard sau pe șinele mai puțin lustruite.

– Eu zic s-o ții la tine, e mai bine, așa, deși eu ar trebui să fiu înapoi până vineri, așa cred, spuse tatăl lui, ca să pară că lucrurile sunt simple și clare, deși era exact invers și nimeni nu știe ce se întâmplă și ce se va-ntâmpla, și vorbim atunci, da? Fug, că se strigă adunarea, ai grijă de flori, mai spuse tatăl lui și alergă spre vagonul lui, undeva, mai încolo.

Ion rămase între linii, nu prea știa ce și cum ar trebuie să facă, pentru că linia era ușor în curbă, drept care nu mai avea cum să-l vadă și să-i facă vreun semn cu mâna, dar stătu așa până trenul dispăru după podul de fier care traversa liniile.

Am rămas singur, prea singur, își spuse Ion și dădu să se întoarcă, dar, chiar atunci, dincolo de pod, departe, apăru o vâlvătaie imensă, portocalie cu roșu, și imediat după ea, zgomotul asurzitor al exploziei, venit cu puțină întârziere. Apoi, doar focul din ce în ce mai mare, căci mai exploda câte ceva iar și iar.

Abia a doua zi a aflat Ion că explodase un cisternă cu benzină chiar când trecea trenul și apoi și celelalte, pe rând. Din vagonul în care-ar fi trebuit să fie ofițerii, cel care era chiar în dreptul cisternei atunci, mai rămăsese ceva îndoit de foc, cam de un metru înălțime, dar nimeni nu suferise, căci totul durase mai puțin de o secundă, dacă asta mai conta…

Acum chiar că rămăsese singur…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.