De Eugen Matzota

Acum un an, publicam în revista ALTculture ceea ce Roxana numea (Fragmente dintr-o viitoare carte, încă fără titlu)

O carte care, spune ea, apare și datorită insistenței mele.


O fi, mai știi?

M-aș bucura să fi contribuit cumva la apariția ei, căci trebuia să existe!

Iată aici, în numărul 10/2020 al revistei ALTculture ce s-a schimbat de atunci…

Citind cartea Roxanei…

…ca și cum aș fi fost acolo, ca și cum totul s-ar fi petrecut în fața ochilor mei, pot spune cu mâna pe inimă că ea își picură lacrimi din inimă și suflet printre rânduri.
Acesta este, mai mult ca sigur, motivul pentru care cartea este citită cu o reală plăcere, ca fiind un regal de amintiri scrise cu mare ușurință.
Mie, cel care o cunosc de dinainte de Revoluția din Decembrie și vă rog să mă iertați că îi onorez pe eroii de atunci, nu pe aceia de azi ai mizeriei numită ”political correctness” și care-și permit a o arunca în derizoriu, scriind totul cu litere mici, cartea îmi trezește amintiri ce nu se pot șterge.
Nu pot uita că, pe-atunci, se spunea cu mândrie proletară ”Noi muncim, nu gândim”.

Eu, unul, n-am ce face, gândesc…

Pentru unii Revoluție, pentru alții lovitură de stat sau tot felul de alte variante, după cum poate fiecare să înțeleagă sau după cum vrea să manipuleze, cam asta înseamnă Decembrie 1989 după 30 de ani.
Toți cei care n-au trăit acele zile sau nu le-au înțeles, că una e ce vezi cu ochii tăi și alta ce ȚI SE DĂ la televizor, văd niște imagini cu mulți oameni la un loc, cu multe cadavre. Mai sunt neapărat și multe tancuri puse exact ca la paradă, ca să ia ochii civililor și să dea bine în poză, probabil, clădiri distruse de minți bolnave, plasate sub diverse caschete de care n-ai voie nici azi să te atingi.
Nu cumva să crezi că Armata Română a tras în oameni pașnici, fără arme, deși chiar așa a fost! Sau că a strivit români sub șenile sau roți de monștri militari. ”Prima victima a Revoluției din 1989 se numește Rozalia Popescu, ea fiind călcată mortal de către un TAB în ziua de 17 Decembrie 1989”, își amintește cu tristețe prietenul meu Corneliu Vaida, unul dintre revoluționarii importanți din Timișoara.
Dar, așa cum credea mulțimea, de fapt, așa CUM TREBUIA SĂ CREADĂ, ”Armata e cu noi…”
Mulțimea dădea bine în fundal, căci alții știau mai bine ce e de făcut. Dacă au murit, asta e, căci, vorba ceea, à la guerre comme à la guerre!

Mă uit și acum la fotografiile din 1989…
Doamne, oamenii erau cu totul altfel!

Și, privind la naivitatea și sinceritatea ce răzbătea din acele imagini, mi-aduc aminte cum, pe 22 decembrie 1989, ajunsesem la Radio România, să împart primul ziar al libertății noastre: ”Libertatea.”
Era un entuziasm extraordinar!
Am fost înconjurat de cei care păzeau accesul, să-mi ia cât mai repede ziarele din mână, și, abia după ce-am plecat, mi-am dat seama că primisem niște pumni profesionist plasați, acolo, în înghesuială.

În rest, mulți spectatori, ca mai noi toți, cu gura căscată.

Spectatori și atât.
Regizorul e altul.
Distribuția, la fel, e semnată de altcineva.

La final, poate cu litere prea mici, scrie și Poporul român, dar scrie!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.