De Eugen Matzota

Eram la finele anului 1989 și începutul anului 1990 și legătura mea cu presa nu era chiar de ici, de colo.

Prietena mea, Zella, era șefă de cabinet la noul ziar ”Libertatea” și cunoșteam îndeaproape lumea de-acolo.

Desigur, și cei care fuseseră până în 21 decembrie 1989 activiști pe tărâmul ziaristicii ai organului oficial de presă al Comitetului Municipal PCR București mă cunoșteau.

Atât că acum situația se schimbase și nu mai eram privit cam de sus și cu condescendență, ca de la ziaristul de nădejde al PCR la pletosul care nu înțelegeau de ce nu fusese tuns încă de organele de miliție. Nici vorbă! Acum, de exemplu, cel care fusese secretarul de partid, deci omul de bază al PCR, încerca să-mi explice mie, la o masă la hotelul de vizavi, că el n-avea nicio vină, că a fost forțat, că tot trebuia cineva să fie secretar, și tot așa…

Azi, omul acesta este un pion de bază la Antenele Securității, onorabil și onorat. N-am spus nicio clipă că n-ar fi fost o capacitate, doar era cel mai bun comentator politic! Făcuse atunci jocurile Puterii comuniste și, azi, ale Securității, cea care n-a pierdut războiul, nici măcar o bătălie.  

Erau ziariști foarte buni la fosta ”Informație,” căci nu degeaba primul ziar independent a fost ”Observator,” scos de Octav Buruiană. Mi-aduc aminte și acum de discuția avută cu Sorin Roșca-Stănescu pe tema noului ziar pe care voia să-l scoată. Cum eu eram în vremea aceea la ”ACUM,” adică Alexandru Paleologu, Stelian Tănase, George Pruteanu, nume dintr-o altă direcție, să-i zicem Versoix, m-am făcut că nu pricep.

Și totuși, trebuie să fi avut ce povesti, căci am mers pe jos de la Casa Scânteii la Arcul de Triumf. De ce am mers pe jos? Știu și eu? Poate pentru că era o vreme frumoasă, poate pentru că era o situație mai dificil de rezolvat cu mijloace specifice, nu știu. Desigur că, în acest context, nici eu nu-mi amintesc mai mult și aceasta este o declarație oficială.

Luând un interviu generalului Victor Atanasie Stănculescu, care-mi povestea că ar proveni dintr-o familie de ruși albi etc…
Zella mă privește cu admirație, probabil că nu pentru că eram pletos, zic și eu acum…

În fine, după ce am marcat momentul cu aceste amănunte mai picante, acum cred că e mai ușor de înțeles de ce am abandonat ideea unor prieteni ce insistau să facem o agenție matrimonială. Agenția nu s-a făcut, dar ideea unui ziar plutea în aer.

Și iată că apare Virgil Mihalache, omul cu banii, așa c-am și trecut la treabă. Au început așa-numitele ședințe de redacție, mai mult niște întâlniri acasă la o doamnă foarte onorabilă, cu multe conexiuni, dar care nu avea aceleași idealuri, ci unele mai, cum să spun eu, mai leșinate, dovadă că, spre rușinea mea, nici nu-mi aduc aminte cum o chema. Stătea într-o vilișoară, casă, nici nu știu cum să-i zic, pe Berzei, lângă Radio România, asta știu bine. La etaj. Și cam atât…

BUNĂ ZIUA, Doamne, ce nume…
De unde a apărut numele acesta? Nu pot spune exact, oricum nu de la mine, care nici acum nu-i înțeleg atractivitatea. Poate de la Virgil, poate de la acea doamnă. Nu știu. Ce mai contează, la urma urmei?

În aceste condiții, s-a luat hotărârea de a se numi ca redactor-șef persoana prea smerită care mă aflu. Cum sunt un om care ori face un lucru perfect, ori stă acasă, vorba ceea, m-am apucat serios de treabă. Am petrecut mult timp la bibliotecile statelor unde ziceam eu că se face presă cum am vrea noi: SUA, Marea Britanie, Franța.

Astfel, am creat un profil de ziar cam așa cum îi lipsea românului în ultimii 45 de ani. Aveam și topul la zi, dar și șah, bridge, caricaturi, rebus, modă, articole interesante, nu leșinate, ce mai, era un ziar de citit în întregime!

Punerea în pagină era făcută de Adrian Bobu, de la Libertatea, un profesionist impecabil. Aveam colaboratori foarte buni, care semnau cu pseudonim, căci ei lucrau deja în presă și nu se știa încă foarte clar dacă e bine sau nu să faci asta.

Încă nu era nebunia cu tipografiile care afișau portretul zâmbărețului Iliescu în locul celui al Tovarășului Ceaușescu, așa c-am găsit înțelegere chiar la tipografia unde ieșea și Libertatea. Era mult mai practic, textele puteau merge la cules imediat, căci era aceeași clădire, ce mai, fluxul de producție era optimizat peste poate!  

Așa că am scos primul număr pe Brezoianu, lucrând la corectură noaptea. Asta era situația, se tipăreau multe gazete acolo și cel puțin una dintre ele, EXPRES, a lui Mihai Cârciog și Cornel Nistorescu, ocupa mult timp, căci, se zicea, avea 300.000 de exemplare!

Așa că doar atunci era timp și pentru noi, ceilalți, în tipografia gazetei Informația / Libertatea, pe când, tot acolo, unii scoteau al doilea număr deja. E vorba de cei de la ”Cațavencu,” mai vrednici cu o săptămână. Ne întâlneam cu ei mai mult în camera separată de tipografia plină de linotipuri, de zețari, ceva ca o cușcă de tablă.

Aici primeam șpalturile, adică niște hârtii ca niște suluri, pe care aveai textul cules la linotip, nepaginat, adică. Scoteai în evidență corecturile, le mai vedeai o dată, apoi le dădeai drumul la paginare. Pe mijloc cred că erau două mese, poate doar una, dar lungă.  

Tipografia era cam cum erau toate pe vremea aceea, adică foarte înapoiată. Chiar și-așa, cum zice românul, își făcea treaba…

Nouă ni se părea ceva firesc să intri într-o încăpere cu multe mașini negre și murdare de vechi ce erau. La fel, ni se părea normal ca plumbul și cerneala neagră să-și pună amprenta pe tot.

În schimb, jurnaliștii străini sosiți la început de an 1990 erau puternic impresionați. Mai exact, șocați. În primul rând, erau uimiți că se poate face treabă cu asemenea utilaje, în asemenea condiții.

Apoi, păreau a fi aterizat într-un muzeu care mai și funcționa! Ba chiar, dacă nu mă înșală memoria, ar fi fost și propuneri de a se duce utilaje la muzeele tipografice din afara țării.

Oricum, pentru noi, era normal, la fel cum ni se părea firesc să mergem doar noaptea la tipar. Oricum, nu ne simțeam acasă. Acasă erau cei de la Libertatea, nu noi.

Ziarul îl vindeam și noi, cei din redacție, cu miile sau zecile de mii de exemplare, chiar!!! Eu, unul, am ales întâi Gara de Nord. Vindeam afară, la intrarea dinspre Metrou, căci veneau și cei ce coborau din autobuzele ce opreau la poalele scărilor.

Mergea foarte bine, deși, așa cum cred că Octav Buruiană inventase, prețul era cam DE ZECE ORI mai mare decât ziarele dinainte de 1990. Asta deși formatul era de tabloid, adică jumătate din ”Scânteia” sau ”România Liberă.”  

Mi-aduc aminte că, în două zile, una la Gara de Nord, alta la Bucur Obor, pe holul de la intrarea centrală, am reuși o vânzare de neimaginat azi: 10.000 de exemplare. Nu sunt foarte sigur, poate că au fost de trei ori mai multe, adică 30.000, dar ideea mă sperie, pur și simplu, așa că limitez la zece, căci nu mai sunt sigur cât era tirajul. Să fi fost 70 sau 100 de mii? Oricum, enorm față de zilele noastre!

Ce mai, nu era nevoie de nicio reclamă, era mereu coadă la ziare… Oamenii cumpărau orice era nou.

Acum, asta e, mai greu cu cititul…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.